Orfani abandonați ai României
POSTUL ASUPȚIEI
Este greu să uiți imaginile din 1989, când domnia brutală a dictatorului român Nicolae Ceaucescu s-a prăbușit. Dar imaginile care îmi rămân în minte sunt cele ale sutelor de copii și bebeluși aflați în orfelinate de stat.
Închiși în pătuțuri metalice, prizonierii nevoiți ar fi adesea lăsați săptămâni întregi fără să fie atinși vreodată de un suflet. Din cauza acestei lipse de contact cu corpul, mulți dintre copii ar deveni lipsiți de emoții, legănându-se să doarmă în pătuțurile lor murdare. În unele cazuri, bebelușii au murit pur și simplu din cauza lipsa afecțiunii fizice iubitoare.
Înainte de a se înălța la cer, Isus și-a privit copiii adunați pe munte și a spus:
Iată, sunt cu tine mereu, până la sfârșitul veacului. (Matei 28: 20)
Isus nu ne-a lăsat orfani. Dar El, creatorul nostru, știa că tot va trebui să fim atins prin El, ca nu cumva noi simţi abandonat. Și așa, El a lăsat o cale de a rămâne cu noi fizic: în Euharistie. Nu a spus Hristos,
Căci carnea mea este adevărată mâncare, iar sângele meu este adevărată băutură. (John 6: 55)
Adică este cu adevărat Domnul nostru pe care îl primim și îl adorăm, cu adevărat Domnul nostru pe care noi gust, atingeţi și vedea, deși în umila deghizare a pâinii și a vinului.
Isus este, de asemenea, prezent invizibil cu noi, locuind în inimile noastre și oriunde sunt doi sau trei adunați. Dar de câte ori am avut nevoie să-L ating, să fiu lângă El în locuința Cortului, chiar dacă doar să ating marginea pânzei altarului... și cuvintele mi se ridicau pe buze: nu sunt abandonat.
Poate o mamă să-și uite copilul, să fie lipsită de tandrețe pentru copilul din pântecele ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita niciodată. Vezi, pe palmele mele am scris numele tău... (Isaia 49: 15)
