strayed

CUVÂNTUL ACUM PE CITITURILE DE MASĂ
pentru 9 decembrie 2014
Memorialul Sf. Juan Diego

Textele liturgice aici

IT era aproape miezul nopții când am ajuns la ferma noastră după o călătorie în oraș cu câteva săptămâni în urmă.

„Vițelul a ieșit”, a spus soția mea. „Băieții și cu mine am ieșit și ne-am uitat, dar nu am putut să o găsim. Am putut să o aud zguduind spre nord, dar sunetul se îndepărta mai mult ”.

Așa că m-am urcat în camion și am început să conduc prin pășuni, care aveau aproape un picior de zăpadă pe alocuri. Încă zăpadă și asta ar fi împins-o, Mi-am spus. Am pus camionul în 4 × 4 și am început să conduc în jurul pădurilor, tufișurilor și de-a lungul gardurilor. Dar nu era vițel. Chiar și mai nedumeritor, nu existau urme. După o jumătate de oră, m-am resemnat să aștept până dimineața.

Dar vântul începea să urle și ningea. Urmele ei ar putea fi acoperite până dimineața. Gândurile mele s-au îndreptat către haitele de coioți care deseori înconjoară țara noastră, batjocorindu-ne câinii cu lătraturile lor ciudate contrafăcute care străpung adesea aerul nopții.

„Nu pot să o părăsesc”, i-am spus soției mele. Și așa am luat o lanternă și am pornit din nou.

CAUTAREA

Bine, Sf. Antonie. Vă rog să mă ajutați să-i găsesc urmele. Am condus până la periferia proprietății noastre, căutând cu disperare orice semn de urme de copite. Adică, ea nu putea să dispară în aer. Apoi deodată, acolo ei... apăreau din tufiș pe doar câțiva metri de-a lungul liniei gardului. Am luat o dană largă în jurul copacilor și m-am întors spre linia gardului care a început să se îndrepte spre nord pe mai mult de o milă. Bine, piese încă acolo. Mulțumesc Sfântul Antonie. Acum te rog, ajută-mă să ne găsesc juninca...

Vântul, zăpada, întunericul, urletul... toate acestea trebuie să fi dezorientat vițelul. Urmele m-au purtat prin câmpuri, mlaștini, peste drumuri, prin șanțuri, peste șinele de tren, pe lângă grămezi de lemne, pe vârful stâncilor... Cinci mile trecuse acum pe ceea ce devenise acum o călătorie de peste două ore în noapte.

Apoi, dintr-o dată, urmele au dispărut.

Asta e imposibil. Am râs, privind în sus spre cerul nopții după o navă spațială în orbită și un pic de ușurare comică. Fara extraterestri. Așa că am revenit pe pașii ei, înapoi în șanț, printre niște copaci, apoi înapoi la locul unde s-au oprit brusc. Nu pot să renunț acum. Nu voi renunța acum. Te rog ajută-mă, Doamne. Avem nevoie de acest animal pentru a ne hrăni copiii.

Așa că am bănuit sălbatic și am mers pe drum încă o sută de metri. Și iată – amprentele copitelor reaparând doar pentru o clipă lângă benzile de rulare a anvelopelor care îi acoperiseră urmele anterioare. Și au mers mai departe, făcând în sfârșit o întoarcere spre oraș, înapoi prin șanțuri și câmpuri.

CALATORIA ACASA

Era 3:30 dimineața când farurile mele au prins strălucirea ochilor ei. Multumesc Doamne, multumesc... I-am mulțumit și lui „Tony” (pe care îl numesc uneori Sfântul Antonie). Stând acolo, dezorientat și obosit (vițelul, nu eu), mi-am dat seama dintr-o dată că nu am adus o frânghie, laso sau un telefon mobil să chem ajutor. Cum te duc acasă, fată? Deci eu a condus în spatele ei și a început să o „împingă” în direcția spre casă. Odată ce se întoarce pe drum, o voi ține să se deplaseze până ajungem acasă. Probabil că va fi uşurată să meargă pe un teren plat.

Dar, de îndată ce a ajuns pe vârful drumului, vițelul a insistat să se întoarcă în șanț, înapoi în cercuri, în jurul cioturilor și copacilor și stâncilor și... n-avea cum să rămână pe drum! — Faci asta greu, fată! Am strigat pe fereastră. Așa că, odată ce s-a liniștit, am rămas în spatele ei, strângând-o puțin la stânga, puțin la dreapta, prin șanțuri, câmpuri și mlaștini până când, în sfârșit, după peste o oră, am putut vedea luminile casei.

La aproximativ o jumătate de milă depărtare, a simțit mirosul mamei sale și a început din nou să urlă, cu vocea răgușită și obosită. Când ne-am întors înapoi în curte, și s-au văzut curlurile familiare, ea a clintit și a alergat spre poartă, unde am lăsat-o să intre și s-a dus direct de partea mamei ei...

PREGĂTIȚI CALEA

Știm cu toții cum este să te pierzi, sufletește pierdut. Ne îndepărtăm de ceea ce știm că este corect. Căutăm pășuni mai verzi, ademeniți de vocea Lupului care promite plăcere, dar dă disperare. Duhul este dornic, dar carnea este slabă. ^[1]cf. Matei 26:42 Și chiar dacă știm mai bine, nu ne descurcăm mai bine și, așadar, ne pierdem.

Dar Isus întotdeauna, mereu vine sa ne caute.

Dacă un om are o sută de oi și una dintre ele rătăcește, nu va lăsa el pe cele nouăzeci și nouă în deal și nu va merge în căutarea celor rătăciți? (Evanghelia de azi)

Acesta este motivul pentru care profetul Isaia scrie: „Mângâie, dă mângâiere poporului meu…” Pentru că Mântuitorul a venit tocmai pentru cei pierduți — și asta include și creștinul care știe mai bine, dar nu face mai bine.

Așa că Isaia continuă să scrie:

În pustie pregătiți calea Domnului! Faceți drept în pustie un drum pentru Dumnezeul nostru! (Prima lectură)

Vedeți, putem face dificil ca Domnul să ne găsească, sau putem face acest lucru ușor. Ce face să fie ușor? Când nivelăm munții mândriei și văile scuzei; atunci când cosim ierburile înalte ale minciunilor în care ne ascundem și dubele de auto-gratificare în care ne prefacem că deținem controlul. Adică îl putem ajuta repede pe Domnul să ne găsească când devenim umil. Când spun: „Isuse, iată-mă, tot ce sunt, așa cum sunt… iartă-mă. Gaseste-ma. Isus, ajută-mă.”

Și El va face.

Dar apoi, poate, vine partea mai grea. Ajung acasă. Vedeți, drumul a fost deja pregătit, călcat și bine parcurs de sfinți și suflete sincere deopotrivă. Este o autostradă în deșert, o cale dreaptă către inima Tatălui. Calea este voia lui Dumnezeu. Simplu. Este datoria momentului, acele sarcini pe care vocația și viața mea le cer. Dar această cale nu poate fi călcată decât de cele două picioare ale rugăciune și tăgăduirea de sine. Rugăciunea este cea care ne ține fermi pe pământ, făcând mereu un pas spre Acasă. Lepădarea de sine este următorul pas, care refuză să privească în stânga sau în dreapta, să rătăcească în șanțurile păcatului sau să exploreze vocea Lupului care cheamă, cheamă... chemându-l mereu pe creştin de pe cale. De fapt, trebuie să respingem minciuna conform căreia este destinul nostru să ne pierdem în mod repetat și apoi să ne găsim și apoi să ne pierdem din nou într-un ciclu fără sfârșit. Este posibil, prin Duhul Sfânt și prin actul voinței noastre, să rămânem mereu pe „pășuni verzi” lângă „ape odihnitoare”, ^[2]cf. Psalmul 23: 2-3 în ciuda defectelor noastre. ^[3]„Păcatul venial nu îl privează pe păcătos de harul sfințitor, de prietenia cu Dumnezeu, de caritate și, în consecință, de fericirea veșnică.” —Catehismul Bisericii Catolice, n. 1863

În același mod, nu este voia Tatălui vostru ceresc ca unul dintre acești micuți să se piardă. (Evanghelie)

Frați și surori, noi suntem cei care facem viața spirituală complexă, în primul rând prin rătăcirea noastră și în al doilea rând, luând drumul lung spre casă. Acesta este motivul pentru care Isus a spus că trebuie să devenim ca niște copii mici pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu – poarta care duce la viața veșnică – pentru că calea poate fi găsită în primul rând doar prin încredere.

În acest Advent, lăsați-L pe Isus să vă conducă pe cărările corecte, respingând ispitele de a rătăci în necurăție, lăcomie și mulțumire de sine. Ai încredere în El? Ai încredere că Calea Lui te va conduce la Viață?

Când Iosif a condus-o pe Maria la Betleem, a luat calea cea mai sigură și mai sigură... unde l-au întâlnit pe Cel care-i căuta tot timpul.