DE CE mă lasă Dumnezeu să sufăr în acest fel? De ce există atâtea obstacole în calea fericirii și creșterii în sfințenie? De ce viața trebuie să fie atât de dureroasă? Se simte ca și cum aș merge din vale în vale (chiar dacă știu că există vârfuri între ele). De ce Dumnezeu?
RÂUL SE ÎNTOARCE
Multe râuri majore curg de la ghețarii de munte și își găsesc drum prin uscat până la mare sau într-o multitudine de afluenți și lacuri. Acest volum mare de apă nu reduce pur și simplu o linie dreaptă la scopul său aparent; mai degrabă se învârte și se răsucește și se îndoaie, luând o călătorie aparent fără sfârșit. Pe drum, întâlnește numeroase obstacole și bariere care ar părea deodată să-i împiedice înaintarea ulterioară... dar pe măsură ce fiecare obstacol cedează apelor, se creează o nouă cale, iar râul înaintează.
Așa a fost cu israeliții când Dumnezeu i-a scos din Egipt, prin Marea Roșie și în deșert. 
Călătoria lor către Țara Făgăduinței ar fi trebuit să fie o chestiune de câteva zile. În schimb, a durat patruzeci de ani. De ce pare Dumnezeu să ia „calea lungă”? De ce nu i-a condus imediat pe israeliți, în mijlocul laudelor și bucurându-se de eliberarea lor de Faraon, în țara în care curge lapte și miere?
De ce, Iisuse al meu, îngădui ca victoriile și bucuriile mele să cadă în mâinile tâlharilor care mă lasă bătut și învinețit pe marginea drumului? Asemenea sărmanului din pilda ta, eu ies doar la o plimbare plăcută. Îmi doresc doar pace și liniște și o existență simplă. Cine sunt aceste fantome care coboară asupra mea transformând ziua în noapte, parfumul dimineții în fumul durerii și calea odată limpede într-un munte de necazuri? Doamne, de ce pari atât de departe – tu care ai fost tovarășul meu de călătorie? Unde te-ai dus? De ce, când Oceanul părea doar dincolo de orizont, m-ai întors înapoi spre deșertul uscat și singuratic?
RÂUL VIEȚII
Isus a spus:
Cel ce crede în mine... „Din inima lui vor curge râuri de apă vie”. (Ioan 7:38)
Inima ta este ca un peisaj brut, iar Duhul Sfânt, care este acest Râu al Vieții, începe să curgă din Botezul tău, modelându-ți și conturându-ți sufletul pe măsură ce El curge. Căci, deși păcatul nostru este spălat, sufletele noastre sunt totuși supuse slăbiciunii cărnii, înclinării spre patimi.”tot ce este în lume, pofta senzuală, ademenirea ochilor și o viață pretențioasă...” (1 Ioan 2:16).
De unde războaiele și de unde vin conflictele dintre voi? Nu din pasiunile voastre fac război în mădularele voastre? (Iacov 4:1)
Acest război intern este consecința primului „baraj” construit de Adam și Eva, acea obstrucție originală care a dat o lovitură mortală valului și refluxului harului care s-a scurs între om și Creatorul Său. Până atunci, omul și Dumnezeul Său erau în unire așa cum plaja și oceanul se amestecă și se suprapun. Dar păcatul a plasat un peisaj muntos de distanță între noi și sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu, făcuți cu darul rațiunii, al conștiinței și al liberului arbitru – facultăți care dețin puterea de a comite un mare rău și supuși înșelăciunii – rana este atât de adâncă, încât Dumnezeu a trebuit să moară în trupul nostru. pentru a începe restaurarea creației Sale iubite. În Isus, ne-am găsit vindecarea și eliberarea.
Chiar dacă mântuirea noastră poate fi atinsă într-un singur moment la Botez, sfințirea noastră nu este (pentru că toți ajungem să păcătuim). Sufletul uman este un vast mister pe care nici măcar omul însuși nu îl poate cuceri. Doar Dumnezeu poate. Și astfel, Duhul Sfânt a fost trimis ca Avocatul nostru, Ajutorul nostru, pentru a ne reconfigura și modela înapoi în modelul divin în care am fost creați, un 
model care este, într-un cuvânt, iubesc. Duhul Sfânt vine ca un râu care se repezi pentru a ne reface după chipul în care am fost întotdeauna intenționați să devenim.
Dar câte sunt obstacolele în calea iubirii! Câte bariere există în calea dăruirii de sine și a carității! Și tocmai din acest motiv suferim. Nu pentru că Dumnezeu ne pedepsește fiecare infracțiune, ci prin suferință, iubirea de sine este înlăturată de forțele puternice ale Râului Vieții. Cu cât eul vechi cedează mai mult noului, cu atât devenim mai mult ne— cine am fost cu adevărat creați să fim. Cu cât suntem mai mult noi înșine, cu atât suntem mai capabili de unire cu Dumnezeu, capabili de acea bucurie, pace și iubire care este esența Lui. Și acest proces este dureros. Este un proces care trebuie, de fapt, să ne dezbrace complet de sinele vechi, astfel încât să ne îmbrace în noul.
RAPIDE RUPTE
Este greu să vezi asta în mijlocul unui proces. Este greu să înțeleg în mijlocul ispitei că ceea ce suport, dacă perseverez, 
de fapt mă aduce din ce în ce mai aproape de Oceanul Infinit. În acel moment, tot ce văd și simt sunt valuri groaznice de îndoială, picăturile ispititoare în păcat, stâncile zimțate ale minciunii și ale vinovăției. Mă simt de parcă sunt aruncat la întâmplare în curentul vieții care nici nu răsplătește binele și nici nu pedepsește răul, ci este doar o desfășurare haotică a fiecărei clipe până la moarte.
Dar adevărul este că acest râu puternic creează un peisaj de frumusețe în interior. Deși tot ce pot vedea în acest moment sunt stâncile care se prăbușesc și copacii căzuți de la loviturile acestor Valuri masive, într-adevăr, se întâmplă un lucru minunat în sufletul meu dacă continui să rămân în acest proces. (Da, poți păcătui și cădea și te poticni în mod constant. Dar dacă te întorci continuu la Dumnezeu cu o inimă sinceră, rămâi în acest proces!) Ideea este aceasta: Dumnezeu te-a creat pentru a fi frumoasă, pentru a fi fericită, pentru a fi sfânt. El este mai interesat să vă vadă perfecțiunea decât tine și eu pentru că El știe cât de frumoase pot fi sufletele noastre! Acesta, de fapt, este un rană adâncă în inima lui Dumnezeu... Doamne, tânjind să-ți vadă sufletul mai aproape de al Lui, însetat de un timp în care l-ai iubi din toată inima, sufletul, mintea și puterea ta, pentru că atunci vei fi pe deplin uman, atunci îți vei realiza cel mai mare potențial ! Dar cât de departe pare asta când mă privesc în oglindă. Și Dumnezeu știe asta. El știe cât de întristat sunt când mă întind pentru El... dar par să cadă la infinit de brațele Lui.
Nu te teme de Mântuitorul tău, suflete păcătos. Fac prima mișcare să vin la tine, pentru că știu că singur nu poți să te ridici la mine. Fiule, nu fugi de Tatăl tău; fii dispus să vorbești deschis cu Dumnezeul tău al milei, care vrea să rostească cuvinte de iertare și să-ți dea harurile Sale. Cât de drag îmi este sufletul tău! Am înscris numele tău pe mâna Mea; ești gravat ca o rană adâncă în Inima Mea. -Mila divină în sufletul meu, Jurnalul Sf. Faustina, n. 1485
Dragii mei frate și surorile mele, trebuie să faceți un singur lucru. Chiar și atunci când ești complet lipsit de virtute, chiar și atunci când stai în fața lui Dumnezeu cu mâinile goale și cu inima pătată ca un cerșetor la ușa unei ciorbe... trebuie să încredere. Încrede-te în dragostea și planul lui Dumnezeu pentru tine. Scriu aceste cuvinte cu o anumită frică sfântă în inima mea. Căci știu că unele suflete vor fi prea mândre pentru a avea încredere, prea mândre pentru a se smeri ca un copil mic și a striga către Dumnezeul lor... și vor petrece o veșnicie de mânie, mândrie și ură față de Creatorul lor.
Dar acum, în acest moment, Râul curge în sufletul tău în timp ce citești aceste cuvinte. Muntele de necazuri din jurul tău s-ar putea simți ca și cum ar fi cedat, că cotul din albia râului este prea mult pentru tine, prea dureros, prea singur. Dar aici nu poți vedea; nu poți vedea marea Pădure a Grațiilor care se întindea dincolo de această cotitură sau vastele Pajiști ale Virtuții care se întindeau în fața ta. Există o singură cale către această înviere a „noului sine”, și anume să continui pe această cale, în această Vale a Umbrei Morții, într-un spirit de încredere. Este calea Crucii. Nu există nici o altă cale.
O, suflete cufundat în întuneric, nu deznădăjdui, Totul nu este încă pierdut. Vino și încrede-te în Dumnezeul tău, care este iubire și milă. — n. 1486
Pot simţi Dumnezeu rostind aceste cuvinte în timp ce le scriu, și dacă aș putea să vă descriu absolut iubire în ele, fricile tale ar dispărea ca ceața în flăcări! Nu-ți fie frică! Nu-ți fie frică de această suferință, căci nici măcar o picătură din ea nu a fost permisă în viața ta fără voia îngăduitoare a lui Dumnezeu. Totul este rânduit să sculpteze în tine, și în afară, un suflet care este frumos, un suflet care este viu, un suflet care are capacitatea de a-L cuprinde pe Dumnezeu.
Ce fel de creștin ai fi dacă nu ar fi durere în viața ta? Așteptați-vă așadar și primiți-o, pentru că durerea este ca un foc trimis de Dumnezeu pentru a vă curăța sufletul, inima și mintea. Din cauza asta, poți înceta să fii centrat pe tine însuți și să mergi la toți frații și surorile tale. Așa că atunci când există durere în viața ta, încearcă să adaugi cuvintele: „Lăudat să fie Dumnezeu pentru durere!” — Slujitoarea lui Dumnezeu, Catherine de Hueck Doherty, Har în fiecare anotimp
Mulțumiți în toate împrejurările pentru că El nu v-a abandonat. (Unde s-ar duce Cel care este pretutindeni?) Dar dacă El este cu tine, este întotdeauna în așa fel încât să nu încalce voința ta. Mai degrabă El așteaptă, într-o așteptare însetată, ca tu să te apropii de El:
Apropie-te de Dumnezeu și El se va apropia de tine. (Iacov 4:8)
Și El va veni din nou ca un Râu Viu puternic, puternic, iubitor, răbdător, vesel și milostiv pentru a continua lucrarea pe care El a început-o deja și pe care o va duce la capăt până în ziua Domnului.
Mila Mea este mai mare decât păcatele tale și ale lumii întregi. Cine poate măsura întinderea bunătății mele? Pentru tine m-am pogorât din cer pe pământ; pentru tine m-am lăsat pironit pe cruce; pentru tine am lăsat ca Inima mea Sacra să fie străpunsă cu o lance, deschizând astfel larg izvorul milei pentru tine. Vino, deci, cu încredere să tragi haruri din această fântână. Nu resping niciodată o inimă smerită. Mizeria ta a dispărut în adâncul milei Mele. Nu te certa cu Mine despre nefericirea ta. Îmi vei face plăcere dacă îmi vei preda toate necazurile și durerile tale. Voi strânge peste voi comorile harului Meu. -Mila divină în sufletul meu, Jurnalul Sf. Faustina, n. 1485
Chiar și când merg printr-o vale întunecată, nu mă tem de nici un rău, căci tu ești lângă mine... (Psalmul 23:4)
