„Nașterea Domnului”, Lorenzo Monaco; 1409
Publicat pentru prima dată pe 27 decembrie 2006
De ce se află el într-o moșie atât de răutăcioasă, unde se hrănesc bou și măgar? -Ce copil este acesta?, Christmas Carol
NU alai de paznici. Nicio legiune de îngeri. Nici măcar covorașul de bun venit al Marilor Preoți. Dumnezeu, întrupat în trup, este întâmpinat în lume de un bou și de un măgar.
În timp ce Părinții timpurii au interpretat aceste două creaturi ca simbolice ale evreilor și păgânilor și, astfel, a întregii umanități, o altă interpretare mi-a venit în minte la Liturghia de la miezul nopții.
MUTUL CA OX
Ne aduce durere. Lasă un gol. Induce o conștiință tulburată. Și totuși, ne întoarcem la el: același păcat vechi. Da, uneori suntem „muti ca un bou” atunci când vine vorba de a cădea în aceleași capcane mereu. Ne căim, dar nu reușim să luăm măsurile necesare pentru a ne împiedica să cădem din nou. Nu evităm aproape ocazia păcatului, și așa continuu să cadă înapoi în păcat. Cu adevărat, trebuie să-i confundăm pe îngeri!
Acest lucru nu este mai evident decât în sens colectiv. Pe măsură ce continuăm să renunțăm la națiunile noastre pe Dumnezeu și legile morale pe care El le-a stabilit, vedem populația noastră în scădere (într-o „cultură a morții”), violența crescând, suicidul crescând, lăcomia și corupția crescând și tensiunile globale crescând. Dar nu facem conexiunea. Suntem muti ca un bou.
Nici în această epocă „intelectuală” și „iluminată” nu examinăm din punct de vedere istoric modul în care creștinismul a transformat civilizația, de pe vremea Imperiului Roman până în zilele noastre. Este un fapt simplu. Dar uităm curând - sau cel mai adesea - alegem nu a vedea. Prost. Pur și simplu prost.
Cu toate acestea, acest bou este binevenit în grajdul Domnului. Isus nu a venit pentru fântână, El a venit pentru bolnavi.
ÎNCĂPĂNIT CA AS
Măgarul acela îi reprezintă pe cei dintre noi „încăpățânați ca un măgar”. Acea agățare de eșecuri vechi pe care refuzăm să le lăsăm, bătându-ne pe cap cu un bătrân obosit doi-la-patru.
Astăzi, Isus spune:
Dă drumul. Deja ți-am iertat păcatul. Ai încredere în Milostivirea mea. Te iubesc. Acesta este scopul venirii mele: să iau păcatele tale departe pentru totdeauna. De ce îi aduci înapoi la grajd?
Este, de asemenea, încăpățânarea de a să ne iubească Dumnezeu. Îmi amintesc cuvintele unui prieten care mi-a spus odată: „Să te iubească Dumnezeu”. Da, ne străduim să facem această faptă sau alta, dar niciodată nu lăsăm pe Dumnezeu să facă o faptă pentru noi. Și fapta pe care dorește să o facă este să o facă iubiți-ne chiar acum, așa cum suntem. „Dar sunt nevrednic. Sunt o dezamăgire. Sunt păcătoasă ”, răspundem noi.
Și Isus spune:
Da, ești nevrednic și ești păcătos. Dar nu ești o dezamăgire! Ești dezamăgit când vezi un bebeluș care învață să meargă, dar apoi cade? Sau când vezi un nou-născut care nu se poate hrăni singur? Sau un mic care plânge în întuneric? Tu ești acel copil. Te aștepți mai mult decât mă aștept! Căci numai eu te pot învăța să mergi. Te voi hrăni. Te voi mângâia în întuneric. Te voi face demn. Dar trebuie să mă lași să te iubesc!
Cea mai grea încăpățânare este lipsa de dorință de a ne vedea în lumina divină a adevărului care dezvăluie păcatul pentru a elibera; să recunoaștem sărăcia noastră în spirit, nevoia noastră de Mântuitor. Aproape toată lumea are o parte din acest tip de încăpățânare care poartă un alt nume: Pcălări. Dar și în aceste inimi, Hristos primește în grajdul Său.
Nu, nu era un vultur liber și în creștere, nici un leu puternic și puternic, ci un bou și fund pe care Dumnezeu l-a admis la grajdul nașterii Sale.
Da, există încă speranță pentru mine.
Dumnezeu a devenit om. El a venit să locuiască printre noi. Dumnezeu nu este îndepărtat: el este „Emmanuel”, Dumnezeu-cu-noi. El nu este străin: are o față, fața lui Isus. —PAPA BENEDICTUL XVI, mesaj de Crăciun “Urbi et Orbi“, 25 decembrie 2010
