Urgența pentru Evanghelie

CUVÂNTUL ACUM PE CITITURILE DE MASĂ
pentru 26 - 31 mai 2014
din a șasea săptămână a Paștelui

Textele liturgice aici

ACOLO este o percepție în Biserică că evanghelizarea este pentru câțiva aleși. Ținem conferințe sau misiuni parohiale și cei „puțini aleși” vin și ne vorbesc, evanghelizează și predă. Dar, pentru ceilalți dintre noi, datoria noastră este să mergem pur și simplu la Liturghie și să ne ferim de păcat.

Nimic nu putea fi mai departe de adevăr.

Când Isus a spus că Biserica este „sarea pământului”, El a intenționat să ne stropească în fiecare fațetă a vieții: educație, politică, medicină, știință, arte, familie, viață religioasă și așa mai departe. Acolo, în locul în care ne găsim, trebuie să fim martori ai lui Isus, nu numai în modul în care trăim, ci mărturisind puterea Lui în viața noastră și nevoia noastră de El ca fiind singura cale spre viața veșnică. Dar cine gândește așa? Prea puțini, ceea ce l-a condus pe Papa Paul al VI-lea la enciclica sa de referință, Evangelii Nuntiandi:

În zilele noastre, ce s-a întâmplat cu acea energie ascunsă a Veștii Bune, care este capabilă să aibă un efect puternic asupra conștiinței omului? ... Astfel de obstacole sunt prezente și astăzi și ne vom limita la menționarea lipsei de fervoare. Este cu atât mai grav cu cât vine din interior. Se manifestă prin oboseală, dezamăgire, compromis, lipsă de interes și mai ales lipsă de bucurie și speranță. - „Despre evanghelizare în lumea modernă”, n. 4, n. 80; vatican.va

Prin urmare, criza în care a intrat lumea, care nu este altceva decât eclipsa adevărurilor mântuitoare ale lui Hristos, ascunse în parte de o Biserică care și-a pierdut din vedere misiunea, și-a pierdut fervoarea, a pierdut-o prima iubire. ^[1]cf. Prima dragoste pierdută Prima lectură de miercuri are o urgență deosebită în timpul nostru:

Dumnezeu a trecut cu vederea vremurile ignoranței, dar acum cere tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască pentru că a stabilit o zi în care va „judeca lumea cu dreptate”.

Cine nu se poate gândi la cuvintele lui Isus adresate Sfintei Faustina care declară că lumea trăiește acum într-un „timp al milei” care va lăsa curând locul unui timp al dreptății? Da, există o urgență, așa cum vedem atât de mulți dintre prietenii, familia și vecinii noștri sărind de la barca lui Peter la barja lui Satana, toate aprinse în lumini ieftine din plastic.

Acesta este motivul pentru care scrierile mele recente despre „Flacăra iubirii” au o relevanță în timp util. „Puneți în flăcări darul lui Dumnezeu pe care îl aveți”, a spus Sfântul Pavel tânărului și timidului Timotei, căci „Dumnezeu nu ne-a dat un spirit de lașitate, ci mai degrabă de putere, iubire și stăpânire de sine.” ^[2]cf. 2 Timotei 1: 6-7 Unul dintre modurile în care am descoperit că Dumnezeu stârnește în flăcări dragostea Sa în inima mea este să o împărtășesc. Așa cum deschiderea unei uși a șemineului crește brusc curentul, la fel și atunci când începem să ne deschidem inimile pentru a împărtăși viața lui Isus, Duhul aprinde puterea Cuvântului. Iubirea este un foc care naște doar mai mult foc.

Lecturile de masă din această săptămână ne învață detașarea îndrăzneață pentru care este necesar fiecare Creștin când vine vorba de evanghelizare. Căci Sfântul Pavel a avut multe succese și multe eșecuri. Într-un loc, gospodăriile sunt convertite, într-un altul îi resping cu ușurință părerile, iar în altul îl închid. Și totuși, Sfântul Pavel nu lasă mândria rănită, frica sau slăbiciunea să-l împiedice să împărtășească Evanghelia. De ce? Rezultatele depind de Dumnezeu, nu de el.

Am citit în prima lectură de luni a convertirii Lidiei.

... Domnul și-a deschis inima pentru a fi atenți la ceea ce spunea Pavel.

Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului” este cel care conduce sufletele în adevăr (Evanghelia de miercuri). Duhul Sfânt este lumina care vine din cuptorul inimilor noastre pe foc pentru Dumnezeu. Dacă un alt suflet este docil față de Duh, atunci flacara iubirii din inimile noastre poate sări în a lor. Nu putem forța pe nimeni să nu creadă decât să aprindem un butuc umed.

Dar nu trebuie să judecăm niciodată un suflet sau o situație. În ciuda eșecurilor, Pavel și Sila aleg să-L laude pe Dumnezeu în lanțurile lor. Dumnezeu folosește credincioșia lor pentru a zdruncina conștiința paznicului închisorii și a aduce convertirea sa. Cât de des rămânem tăcuți pentru că simțim că celălalt ne va respinge, ne va persecuta, ne va jigni ... și vom pierde astfel o posibilă oportunitate de schimbare a vieții?

Îmi amintesc când acest apostolat scris a început acum opt ani cu un cuvânt destul de sever din partea Domnului:

Tu, fiul omului, te-am numit santinelă pentru casa lui Israel; când auzi un cuvânt din gura mea, trebuie să-i avertizezi pentru mine. Când le spun celor răi: „Rău, trebuie să mori” și nu vorbești pentru a-i avertiza pe cei răi despre căile lor, ei vor muri în păcatele lor, dar eu te voi face responsabil pentru sângele lor. (Ezechi 33: 7-8)

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru aceste cuvinte, pentru că m-a împins peste munți de timiditate de nenumărate ori. Mă gândesc și la un preot american frumos pe care îl cunosc, un om smerit, sfânt pe care s-ar crede a fi un „pantof” în Rai. Și totuși, într-o zi Domnul i-a arătat o viziune a iadului. „Există locul pe care ți l-a rezervat Satana dacă nu reușești să păstorești sufletele pe care ți le-am încredințat.” Și el a mulțumit Domnului cu profuzie pentru acest „dar” care a ținut flacăra din inima sa să nu se stingă și slujirea sa să nu devină călduță.

Acest lucru poate suna dur pentru noi. Dar uite că Iisus nu a murit pe Cruce ca să putem să ne așezăm și să facem un picnic în timp ce sufletele cad în iad ca fulgii de zăpadă. Marea comisie de a face ucenici ai națiunilor a fost dată ne-pentru noi, în 2014, care suntem acum descendenții și copiii Succesiunii Apostolice. Așadar, să auzim și tandrețea Domnului nostru care îi spune Sfântului Pavel:

Nu-ți fie frică. Continuă să vorbești și să nu taci, căci sunt cu tine. (Prima lectură a lui Firday)

Să facem, ca Maria, în Evanghelia de sâmbătă, „să ne grăbim” către aproapele nostru pentru a-i aduce pe Isus care trăiește în noi - acel viu Flacăra Iubirii care poate topi inimile, consuma păcatul și poate face totul nou. Într-adevăr, să ne grăbim.

... trebuie să reaprindem în noi înșine impulsul începuturilor și să ne lăsăm plini de ardoarea predicării apostolice care a urmat Rusaliilor. Trebuie să reînviem în noi înșine convingerea aprinsă a lui Pavel, care a strigat: „Vai de mine dacă nu predic Evanghelia” (1Cor 9: 16). Această pasiune nu va omite să aducă în Biserică un nou simț al misiunii, care nu poate fi lăsat în seama unui grup de „specialiști”, ci trebuie să implice responsabilitatea tuturor membrilor Poporului lui Dumnezeu. -SF. IOAN PAUL II, Novo Millennio Ineuente, nu. 40

ÎNTREBĂRI LEGATE